Fuego şi Grigore Vieru - Respiraţie, Cântec şi Dor
Acad. Nicolae Dabija
Prefaţă la volumul "Testament pentru Fuego"
Grigore Vieru l-a iubit pe Fuego ca pe un
fiu.
Fuego l-a iubit pe Grigore Vieru ca pe un
tată.
S-au întâlnit la mijloc de drum, porniţi parcă de la naşterea fiecăruia unul în întâmpinarea celuilalt, acolo unde s-a întâlnit poezia cu muzica, pentru ca aceasta să devină o singură Respiraţie, un singur Cântec, un singur Dor.
Colaborarea dintre cei doi mari artişti a fost ca cea dintre firul de rouă şi
floare, ca cea dintre raza de soare şi mugurele în care frunza stă
îngenuncheată ca într-o catedrală, menită să aducă împliniri şi să fructifice
bucurii.
În mai multe interviuri, Grigore Vieru mărturisise că atunci când îşi compunea
poemele, le auzea şi melodiile. Unele - mai sugerase poetul – aproape aceleaşi
pe care le auzise ulterior şi Fuego atunci când rămânea de unul singur cu
textele lui Vieru în faţă. Cine i le dictase?!
Oare nu chiar Acela care-i
dictase şi lui versurile?!
Îmbrăţişându-l pe Vieru, Fuego a îmbrăţişat Basarabia, cea care, după plecarea poetului
la stele, l-a înfiat, la rându-i, cu tot cu cântecele sale, în care ea îşi
regăseşte tot mai mult sufletul, cu toată largheţea şi plinătatea, aşa cum i
l-a dăruit Dumnezeu.
Cântecele lui Fuego, pe versurile lui Vieru, lasă pe
chipul ei o dâră luminoasă ca o lacrimă de copil.
Articol publicat şi în revista "Literatură şi Artă" - săptămânal al scriitorilor din Republica Moldova, 11
octombrie 2012
